Adolescentii si familia

Cei mai multi dintre parintii de adolescenti pe care ii cunosc, obisnuiesc sa spuna ca problemele cu care se confrunta in viata de parinte devin tot mai complexe odata cu inaintarea in varsta a copilului lor, conform zicalei „ copii mici-probleme mici, copii mari-probleme mari”. Relatia parintilor cu adolescentii este o continuare a relatiei din etapele anterioare si acum, mai mult ca niciodata, sunt obligati de circumstantele vietii sa revizuiasca si sa ajusteze nu numai stilul de a fi parinte, ci si alte fatete ale personalitatii. Schimbarile vin si pentru ei: odata cu rolul de

parinte al unui „copil mare” intra in alta categorie de varsta ce aduce conflicte specifice (pe langa provocarile vietii cotidiene si ale celei profesionale, realizeaza ca nu mai sunt chiar tineri, rolul parental isi restrange dimensiunea si se pot trezi ei insisi abandonati de copilul care creste, daca pana acum acest rol era prioritar in viata lor).

   Parintele poate fi alaturi de adolescent in multe moduri, iar pentru asta are nevoie sa fie el insusi conectat la partea de „copil interior”. Oare cum se purtau ea/el la varsta fiului/ fiicei? Care erau problemele, dilemele si tensiunile interioare pe care le traia ? Care erau esecurile si succesele de atunci? Cum le rezolva pe primele, cum se bucura de cele din urma? Care a fost relatia lui cu propriii parinti? Desigur, contextele culturale si sociale sunt schimbate mult in generatiile copiilor fata de cele ale parintilor, mai ales cand ne referim la perioada contemporana.

    Totusi, tiparul provocarilor din adolescenta este acelasi, deoarece este condus de procese psihice arhetipale, comune tuturor indivizilor. Procesul de individuare incepe inca din copilaria mica si dureaza intreaga viata, avand momente de intensitate dramatica, cum este in adolescenta de exemplu, urmate de perioade de calm. Ca sa poata creste, au nevoie sa se rupa (momentan) de vechile valori pentru a si le construi pe cele proprii si apoi sa se poata repozitiona fata de parinte, la sfarsitul perioadei de adolescenta, intr-o relatie de la adult la adult. Pentru asta au nevoie sa fie stimulati catre independenta: sa li se acorde incredere, sa aiba propriul spatiu in care sa aiba intimitate, sa invete sa-si asume responsabilitati si obligatiile care decurg de aici (alegerea liceului, a activitatilor, economisirea si cheltuirea banilor de buzunar, etc.), sa fie consultati in deciziile care implica familia (alegerea vacantei, eventualele mutari).

    Adolescentii trec prin schimbari profunde pentru ca dezvoltarea cognitiva si cea afectiva se produc in mod accelerat, iar nevoile lor devin mai nuantate si adesea contradictorii. De aceea, si pentru parinti poate fi dificil sa tina pasul cu ceea ce se petrece. Odata cu dezvoltarea intelectuala intensa incep sa intrezareasca aspecte ale propriului suflet, inclusiv dileme filosofice perene, inconstiente pana atunci: cine sunt de fapt, care este sensul vietii, cum sunt relatiile de prietenie si cele cu sexul opus, de ce exista raul in lume, ce este cu aspectele sumbre ale propriului psihic. In construirea identitatii de sine, adolescentul trebuie sa medieze intre forte psihice complexe: imaginea in fata lumii (Persona) in diferitele roluri pe care le joaca pe scena sociala, care capata greutate in acesta perioada si imaginea reala, care cuprinde inclusiv aspecte neplacute, respinse din constiinta (Umbra). Aceasta este o cerinta deloc usoara chiar si pentru un adult; la adolescenti, dezvoltarea intelectuala desi intensa, nu este completa, iar procesele de dezvoltare psihica sunt simultane si inainteaza tocmai pe seama provocarilor pe care le intalnesc. Dezvoltarea fizica, care este cu mult inaintea celei psihice ( suntem apti sa procream la o varsta la care nici nu poate fi vorba despre asumarea psihologica a sarcinii de parinte), aduce confuzii suplimentare in construirea identitatii( suflet de copil intr-un corp care pare a fi de adult). Preocuparea pentru imaginea corporala este normala la adolescent si are nevoie sa fie privita cu indulgenta de catre adulti.

    Problemele care apar trebuie gestionate in familie cu empatie si intelepciune, pentru a putea afla cauzele si totodata solutiile. Acest lucru presupune ascultarea cu rabdare si atentie, fara critica sau comparatii cu alti copii si fara oferirea de solutii ( daca acestea nu sunt cerute). De exemplu, daca un adolescent intra intr-un anturaj cu activitati indoielnice, trebuie sa afle impreuna care nevoie anume l-a condus acolo si cum aceasta poate fi satisfacuta si in alt mod. Sau daca rezultatele scolare au un declin brusc, trebuie sa se inteleaga ce anume s-a intamplat; (multi parinti ar invinovati adolescentul, dar cauza poate fi oricare, de la aparitia unor framantari sufletesti care nu-i mai dau ragaz sa se preocupe de scoala, pana la profesori care se poarta abuziv sau care nu stiu cum sa stimuleze motivatia). Unele dintre dilemele adolescentului nu au neaparat nevoie de o rezolvare, ci de a fi ascultate si primite de catre parinte, care poate in acelasi timp sa provoace, sa-i stimuleze gandirea flexibila, prin lentila careia problemele capata alta nuanta, iar emotia asociata acestora se diminueaza.

    In perioada adolescentei grupul de prieteni capata importanta maxima; aici se manifesta nevoia de identificare cu cei de-o varsta, isi testeaza abilitatile sociale, interactiunea cu sexul opus, cunosc prietenia intr-un mod mai rafinat decat pana acum si incep sa experimenteze iubirea. Desi adultii spun ca adolescentii sunt non-conformisti, ei se poarta de fapt conform cu cerintele grupului din care fac parte. Impreuna cu cei din grup isi construiesc si independenta fata de parinti (trecand deocamdata prin faza de dependenta fata de normele grupului). Insa oricat de independenti ar vrea sa para pentru cei din jur, au nevoie de relatia apropiata cu parintii ca „plasa de siguranta” necesara pe tot parcursul procesului de maturizare. De aceea, parintele are nevoie sa stie acest lucru si sa fie el insusi stabil emotional, pentru a putea tolera nesiguranta si contradictiile din mintea adolescentului. Daca parintele este nelinistit va tinde sa impuna solutii sau sanctiuni doar pentru a rezolva rapid anxietatea pe care el insusi o resimte ca raspuns la toate acestea. Daca parintele e indiferent, distant sau pedepseste, copilul va munci mai greu pentru a gestiona singur conflictele acestei perioade.

    Pe langa relatia calda cu parintii, toti copiii, indiferent de varsta, au nevoie de limite in cadrul carora sa se dezvolte si sa experimenteze in siguranta. Chiar daca adolescentii vor tinde sa le incalce, e important ca ele sa existe. Nu-i putem obliga sa se imbrace sau sa-si petreaca timpul liber cum vrem noi, insa trebuie sa stim cu cine si unde ies in oras, la ce ora se intorc, ce vor face acolo, pe ce este acceptabil sa cheltuie bani si pe ce nu.

    Viata de parinte pune la incercare si stimuleaza inclusiv individuarea adultului; provocarile din relatia cu copii scot la iveala tocmai acele aspecte la care parintii mai au de lucrat. Ca sa-i fie bine copilului, e important si ca parintele sa fie bine cu sine insusi. Acest echilibru nu este un dat, ci este rezultatul unui proces permanent de conectare la sine si auto-reflectie, ce poate servi si copilului drept model. Ne purtam cu noi insine dupa felul in care s-au purtat cu noi parintii nostri. Daca parintele simte fata de sine insusi empatie, iubire, toleranta, si daca isi cunoaste limitele in cadrul carora poate functiona in siguranta, are exact ceea ce ii trebuie pentru a-l intelege si ajuta pe adolescent in procesul de maturizare; modelul pe care il transmite se interiorizeaza in psihicul copilului, devenind o obisnuinta si pentru acesta.