Am constatat în ultima vreme că pentru fiecare părinte interesat de creșterea copiilor, există unul care se declară a fi împotriva metodelor „moderne” de parenting sau de raportare la copil. (Aud că a aparut  o carte denumită „Antiparenting” despre care nu cunosc nimic, însă mi s-a părut sugestiv că există și un astfel de titlu). Ce anume oare determină o atitudine sau alta?

   Postez un articol excelent despre valoarea psihoterapiei de lungă durată versus alte metode de dezvoltare personala (coaching, NLP, constelatii familiale), care promit rezultate rapide într-un timp scurt. Meritul acestor formule de dezvoltare personală este că aduc în atenție viața psihică, dacă ea a fost neglijată pâna atunci, deschid niște uși, niște câmpuri de explorare, însă ceea ce aflam despre noi la un curs/workshop/sesiune ocazională are nevoie sa fie urmat de o investigare mai amănunțită, având eventual alături un terapeut.

   Termenul de complex poate avea în vorbirea uzuală conotații negative, fiind asociat atunci când nu i se cunoaște sensul, cu o slăbiciune. Cei mai mulți oameni au auzit de complexul lui Oedip, descris de Freud sau de complexul de inferioritate introdus de Alfred Adler. Acestea au devenit foarte cunoscute pe măsură ce psihanaliza a fost popularizată.

    Adicția este o tulburare caracterizată prin consum al unei substante sau angajarea într-un anumit tip de comportament in mod repetat si fara control, in ciuda consecintelor negative. Ambele produc modificari neurofiziologice, iar in cazul substantelor, adictia este determinata in primul rand de efectul farmacologic direct al acestora la nivelul receptorilor cerebrali. In timp consumul de substante angreneaza o serie de modificari fiziologice (toleranta si sevraj la incetarea administarii), ce fac dificila renuntarea.