Cum influenteaza modelul de educatie primit cresterea propriilor copii

Pentru a avea relatii satisfacatoare cu cei din jur avem nevoie pe de o parte de disponibilitate catre cel cu care venim in contact ( atentie, consideratie, empatie, acceptare) si pe de alta parte de disponibilitatea catre noi insine (capacitate de introspectie, acceptarea propriilor trasaturi, emotii, rani ).

Cand vine vorba despre propriii copii, adaugam pe langa toate acestea ingredientul special al relatiei: iubirea.

Se cunoaste deja de multi ani, inca de la inceputul dezvoltarii psihologiei si in special a psihanalizei rolul pe care il joaca in educarea copilului modelul de familie din care face parte. Se stie de asemenea despre cum experientele traite in familie se cristalizeaza sub forma unor tipare ce se transmit constient sau inconstient din generatie in generatie. Metodele de educatie folosite in prezent sunt de multe ori tributare modelelor mostenite fie pentru ca ele se repeta, fie pentru ca se structureaza in opozitie. Desigur, imaginea familiei s-a schimbat mult in ultimii ani, ingrijirea copilului primeste din ce in ce mai multa atentie, iar accesul la informare si educare parentala este diferit fata de cel de acum 50 de ani.
Un tip de interactiune in relatia parinte-copil este cel in care adultii recunosc situatiile problematice din propria educatie, dar au resentimente constiente sau inconstiente fata de familia care i-a crescut. Acestia vor tinde sa adopte un comportament de tip reparator oferind in exces lucrurile de care ei nu au avut parte. Daca in familia de origine autoritatea a fost una de tip negativ (autoritate rigida, severa excesiv, nedreapta) , parintele va lasa copilul sa faca ce vrea, din teama de a nu-l rani sau constrange in acelasi fel in care el a fost ranit. In alte familii copilului i se ofera cele mai frumoase haine si jucarii ,este dus la cele mai bune scoli sau este incarcat de activitati suplimentare, in scopul unei bune formari ( “daca eu nu am avut parte de asa ceva, macar copilul meu sa aiba”). E ca si cum parintele traieste prin copil, folosindu-se de situatia prezenta pentru a vindeca ranile copilului din el.

Provocarea pe care o are de dus parintele este de a sti cum sa diferentieze nevoile sale neimplinite de nevoile reale ale copilului. Odata cu asteptarea unui copil se naste in psihicul parintilor o imagine ideala a viitorului copil care aduna vise, sperante, asteptari. Aceasta imagine este benefica atunci cand apare pentru ca ajuta si pregateste viitorii parinti sa-si intre in rol. Totodata este important ca acesta fantasma sa poata fi diferentiata de copilul real. Sunt familii in care copilul mult-dorit este investit cu o imagine de salvator( fie al ranilor parintilor, fie salvatorul unei relatii defectuase intre ei) si devine “dator” sa implineasca visele parintelui.
Asteptarea ca un copil sa implineasca ceea ce nu a reusit parintele (de exemplu sa cante, sa castige premii, sa faca sport de performanta, sa urmeze o anumita profesie idealizata de catre parinte ) induce o puternica presiune asupra sa. Cand este mic, poate face ceea ce doreste parintele din dorinta de a se simti iubit si acceptat, iar nu pentru propriile nevoi. Daca dorintele copilului nu coincid cu cele ale parintelui, copilul va dezvolta o imagine falsa despre sine, care sa fie in acord cu cerintele parentale. Imaginea falsa poate fi accentuata in cursul dezvoltarii de cerintele sociale, aici presiunea pentru conformitate la modelele dezirabile este mare. Consecintele se vad mai devreme sau tarziu, cand fostul copil, adolescent sau adult in toata firea se trezeste intr-o criza de identitate si isi da seama ca rolurile pe care l-a jucat pana acum nu-i mai aduc satisfactie.

O alta situatie este cea in care parintele pare in acord cu propria educatie primita si repeta cu copilul sau acelasi model. Acesta actioneaza inconstient, tiparul mostenit intra automat in functiune cand situatia din prezent se aseamana cu ceva din trecut (de exemplu adulti care au suferit abuzul fizic sau emotional in copilarie pot produce acelasi abuz asupra copiilor, rationalizand ca acest lucru nu i-a impiedicat in vreun fel, nu le-a facut rau). Sau adulti care au fost ei insisi in dependenta fata de propria familie vor cere copilului supunere si vor incerca sa-si impuna punctul de vedere in alegerile pe care copilul le are de facut, pentru ca la randul sau a trait aceste lucruri (familia de origine le-a normat comportamentul, le-a ales scoala pe care au urmat-o, profesia, sau chiar partenerul). In aceste situatii intra in joc puternice mecanisme psihice de aparare care conduc la fidelitatea fata de modelul de educatie primit; constientizarea greselilor familiei ar duce direct la negarea imaginii de sine, ca rezultat al experientelor unei vieti traite pentru a fi pe placul altora.

Situatia fericita este cea in care parintii constientizeaza modelele de educatie pe care le-au primit, in complexitatea lor. Parintii ofera pe de o parte dragoste, ocrotire, preocupare, dar si lucruri mai putin bune atunci cand ei insisi se afla in situatii personale dificile care le limiteaza capacitatea de a fi un parinte bun. Parintii constienti vor prelua ceea ce a fost pozitiv si valoros si vor ierta, accepta greselile care s-au facut in propriile familii. Vor acorda atentie relatiei emotionale pe care o au cu propriii copii, ii vor vedea, iubi si accepta asa cum sunt, le vor pune limite firesti, lasand loc liber pentru manifestarea adevaratelor insusiri ale copilului. Vor intelege copilul ca fiind o fiinta diferita de ei si vor accepta dreptul copilului la libertatea de a fi altfel decat parintele sau.
Scopul educatiei este pana la urma acela de a le putea transmite copiilor nostri iubire si bucurie de viata si de a-i forma ca viitori adulti independenti, liberi de constrangeri interioare si exterioare.