Presiunea de a fi "părinte bun"
Am constatat în ultima vreme că pentru fiecare părinte interesat de creșterea copiilor, există unul care se declară a fi împotriva metodelor „moderne” de parenting sau de raportare la copil. (Aud că a aparut o carte denumită „Antiparenting” despre care nu cunosc nimic, însă mi s-a părut sugestiv că există și un astfel de titlu). Ce anume oare determină o atitudine sau alta?
Pe cei care sunt „împotrivă” i-am auzit spunând că parenting-ul modern ar însemna să lași copilul să facă ce vrea, iar ei nu sunt dispuși la așa ceva (e și multă confuzie în legătură cu limitele sau poate se centrează pe nevoi personale care merg dincolo de rolul de mamă sau de tată, poate se tem să cerceteze în amănunt copilăria pentru ca ar da peste suferințe proprii dificil de acceptat sau poate că sesizează presiunea imensă care se pune azi pe umerii părinților). Printre ei sunt și părinți cu totul indiferenți la recomandări, care acuză psihologii de exces de zel.
În schimb, am observat că părinții preocupați, mame in special (deși am vazut și tați) sunt frământați de anxietate și sentimente de vinovăție, pentru că nu reușesc să pună în practică toate ideile pe care le descoperă. Avem astăzi la îndemână carți numeroase și site-uri specializate ce conțin recomandări de pediatrie, nutriție, psihologie si pedagogie și ne simțim datori să ni le însușim pentru că vrem să fim părinți buni. Chiar dacă informațiile sunt valoroase, totuși nu cred ca ar trebui să fim experți în toate cele enumerate mai sus și mai mult decât de sfaturi, avem nevoie de o mână de ajutor real.
Mulți părinți sunt prea singuri în toată aventura presupusă de creșterea copilului. În societățile tradiționale copilul era crescut în familia extinsă și de către bunici, matuși, își cunoaștea bine vecinii și chiar rudele mai îndepărtate. Astăzi este rară situația în care mai multe generații împart aceeași casă, iar tinerele familii trăiesc și își cresc copiii separat de familiile de origine, de care sunt adesea distanțați și din punct de vedere emoțional. Parinții devin singurii responsabili pentru creșterea și educarea copiilor. Parcă nicicând nu a fost o presiune mai mare pe adultul devenit părinte (ca să nu mai vorbim de presiunea resimțită în alte roluri, la serviciu sau în relația de cuplu).
Înca din perioada sarcinii, viitoarea mamă are la dispoziție alegeri de neimaginat acum câteva zeci de ani și asta duce la dificultatea de a lua decizii: să nască natural sau prin cezariană, să facă o amniocenteză sau nu, să doarmă cu bebelușul în pat sau nu, mai nou dacă să-l vaccineze sau nu, și tot așa. Viața modernă este complicată de excesul de stimuli, iar când e prea multă informație, la un moment dat mintea începe să reacționeze respingând în mod nediferențiat ceea ce este perceput ca exces.
Preocuparea intensă din zilele noastre în legatura cu copilăria este și o reacție parțial necesară la un alt tip de atitudine, cea opusă, în care parentajul nu era nicidecum central în mintea părinților noștri sau a generațiilor care i-au precedat. Mulți dintre noi au crescut „cu cheia de gât” și daca ne vedeam de școală și aveam ce mânca era considerat suficient.
Privind mai adânc înspre trecut descoperim că expresia „copilăria lipsită de griji” este un mit. Copiii nu aveau asigurate nici macar nevoile de bază (din pricina sărăciei) ca să nu mai vorbim de nevoile emoționale; bătăile și pedepsele erau realități cotidiene, iar în unele culturi infanticidul era o metodă de limitare a numarul de „guri de hrănit”. Moartea din pricina bolilor la vârste mici făcea ca părintele să nu se atașeze prea tare de copil. Dacă supraviețuiau, abia aveau ce mânca și munceau cot la cot cu părinții sau erau trimiși în ucenicie. Familiie mai înstărite trimiteau copilul unei doici până la doi ani, deci indiferent de statut, deprivările de orice natură făceau parte din existența de zi cu zi a copilului.
Marketingul are și el un cuvânt de spus în felul în care vedem astăzi copilăria ; industria produselor pentru copii este bogată și crează necontenit noi obiecte și servicii (apelând și la nesiguranțele noastre profunde): de la jucarii și haine la sisteme de supraveghere și asigurări de viață.
De curand am vazut titlul unui text in care parinții erau considerați vinovați pentru că multi copii își pierd „genialitatea” naturală. Pare că și titlurile unor articole de parenting s-au „tabloidizat” pentru a atrage atenția și pentru a stârni o emoție – în cazul acesta vinovăția – care să vândă articolul sau produsul respectiv.
Vinovăția este o emoție complexă ce are atât valențe negative, cât și pozitive. În varianta pozitivă ne ajută să ne re-așezăm într-o situația dată, pentru că înțelegem consecințele acțiunilor noastre și empatizăm cu cei pe care aceste acțiuni i-ar afecta. Pornind de aici putem face schimbări și alegeri responsabile.
În varianta negativă vinovăția ne blochează și generează un cerc vicios („am greșit, sunt o mamă rea/ tată iresponsabil, voi distruge viața copilului, sunt vinovat, nu mai pot îndrepta nimic”) care nu lasa loc de schimbări spre bine. Mulți părinți se chinuie în secret cu sentimentele de vinovăție și au impresia că în casele altora lucrurile sunt mult mai „roz”. Se acuză că ar putea fi părinți mai buni decât sunt, se compară cu alții și se simt dezamăgiți când creșterea unui copil se dovedește a fi mult mai grea decât și-au imaginat. Presiunea socială, site-urile și articolele abundente, imaginile de pe rețelele de socializare, specialiștii și nespecialiștii ajung să sufoce părinții și să atingă zone care inhibă în loc să stimuleze abilitățile necesare parentajului.
Este vital să discernem între un sfat de bună credință și unul menit să trezească frică sau vinovăție și care eventual ne mai vinde ceva (poate un curs de crescut genii, sau un sistem ultra-performant de monitorizare video a bebelusului).
Mi se pare că parenting-ul care se centrează pe cât de eficient este părintele în asigurarea nevoilor copilului, lasă descoperite nevoile părintelui și atinge prea des sentimentele de vinovăție. De aici provin și greșelile pe care le facem; când părintele nu are timp pentru sine, când este obosit și nu are grijă de el însuși este dificil să rămână într-o poziție empatică față de copil. De aceea sfaturile de parenting, deși pertinente și bine intenționate, nu își ating scopul întotdeauna: adultul știe teoretic ce are de făcut, însă practic, până nu se auto- îngrijește, devenindu-și propriul „părinte bun” nu se poate raporta adecvat nici la copil.
Așadar, avem de conștientizat faptul că provenim cu toții dintr-un șir lung de generații care au avut, în diferite grade, copilării cu realități și evenimente traumatizante și o parte din acea suferință este și în noi. Ceea ce avem de făcut este să fim atenți la modul în care atitudinea și comportamentele părinților impactează copiii, dar cred că acest lucru nu se poate realiza fără contactul adultului cu partea nevoiașă din el însuși.
Totuși suntem la început de drum în acest sens și într-un fel deschidem calea spre un alt tip de abordare în creșterea copilului. Suntem probabil printre primele generații de părinți care și-au jurat că nu vor cădea în greșelile înaintașilor, iar dezamăgirea e cu atât mai mare atunci când descoperim cât de greu și frustrant este să ne ținem de cuvânt. Toată lumea greșește ( și unele greșeli pot avea cu adevărat consecințe severe), dar perfecțiunea parentală nu s-a inventat încă și nici nu este de dorit.
A crește un copil înseamnă a fi într-o relație pe termen lung cu o altă ființă umană ce se transformă și ne transformă. Ca orice altă relație, nu este un dat și nici ceva static, ci un proces de adaptare/readaptare, calibrare și recalibrare la celălalt și la sine. Relațiile au suișurile și coborâșurile lor, iar momentele de contact sufletesc alternează cu cele de deconectare. Cum anume ne reconectăm după o ceartă aprinsă depinde de trăsăturile și nevoile fiecăruia dintre cei implicați : cuvinte ( „îmi pare sincer rău”), o porție de râs sau de joacă corp la corp, îmbrățișari. Ambii protagoniști ai unui conflict au nevoie de restabilirea contactului și părintele este cel care poate face primul pas pentru a se re-compune pe sine și a-l învăța pe copil că lucrurile se pot repara și că există iertare.
În concluzie, avem nevoie să învățăm câte ceva despre copilărie, nici „bunul simț” și nici instinctul nu ne sunt suficiente să ne înțelegem copiii și nu putem ignora ceea ce psihologia și sociologia cercetează de câteva zeci de ani.
Este important ca părinții să ceară ajutor concret atunci când le este greu, să nu se supra-responsabilizeze și nici să investească exagerat rolul de părinte. Când ne propunem să fim părintele ideal, la cel mai mic semn de dificultate apar vinovăție, regrete, furie, sentimente de inferioritate, care ne afundă în loc să ne salveze. Cu voie sau fără voie rănim, însă putem transforma aceste momente în oportunități de învățare. Privind creșterea copilului ca pe un proces dinamic, profitând de greșelile și slăbiciunile noastre, avem ocazia de a ne deschide și limpezi inima și mintea, ceea ce este benefic pentru părinte și copil deopotrivă.
Referințe: http://www.naturalchild.org/robin_grille/parent_guilt.html
https://psychcentral.com/lib/the-pros-and-cons-of-mother-guilt/